Tantrumurile, sau crizele de nervi ale copiilor mi se par un mare hop de trecut pentru un parinte, indiferent de varsta la care acestea apar.

Pe vremuri, cand nu aveam deloc copii, in momentul in care treceam pe langa o mama si un copi care se dadea de ceasul mortii pe jos imi spuneam imediat in minte: *Doamne fereste, ce copil needucat!*. Uneori chiar ma trezeam cu sotul meu discutand ulterior pe strada inca 3-4 minute despre ceea e vazusem, si cum noi nu vom avea niciodata aceasta problema cu copilul nostru. Clar nu, pentru ca noi il vom aduca! Noi nu vom fi ca alti parinti! Dar, cum stie timpul sa ne incerce cu toate si sa ne arate ca este super usor sa gresim, sa judecam dupa o prima impresie gresita o alta persoana, habar nu aveam cu siguranta de ce ne va rezerva si noua viitorul.

Cum a fost, sau cum este la noi cu gestionarea nervilor? Of, e o povestea relativ lunga. Si probabil o sa va regasiti in multe din lucrurile pe care o sa vi le povestesc. Si nu, nu cred ca ai vostrii nu au facut asa. Poate nu toti, poate nu fix la fel, dar nu mai cred in familii perfecte si copii perfecti.

Am citit si eu ca voi articole, carti, am auzit tot felul de reportaje de la psihologi, de la mame incercate, de la bloggerite. Unii iti dau impresia ca stiu tot, si ca daca faci fix cum spun ei, sau cum spun cartile o sa fie totul bine si copilul va rezona cu tine. Dar uite ca nu mereu e asa, sau daca merge odata, nu inseamna ca va merge de fiecare data.

David a inceput perioada de revolta in jurul varstei de doi ani, si deja pe la doi ani jumate spre trei se tavalea pe jos cand vroia ceva. Se tavalea in parcare la mare, langa masina, cand nu vroiam sa ii scot bicicleta sa dea o tura, se tavalea pe jos in fata la Mega Image cand nu vroiam sa ii iau o jucarie, sau efectiv cand eu vroiam ceva iar el altceva. Momentele de nervi erau multe, si oricat am incercat sa ma inteleg cu el pot spune sincer ca nu prea mergea. Si acum cand are deja cinci ani de zile are momente in care tantrumurile depasesc bunul simt, insa noroc ca sunt mult mai rare.

Ce se intampla in momentele acelea? Tipa si urla de furie, apuca cu mainile de mine si ma strangea cat putea de tare. Alteori se punea pe jos, dadea din picioare si se lovea cu mainile in cap. Toate au fost perioade din viata lui si din etapa de crestere, si uneori simteam ca nu se mai termina. Acum, cand e mai mare, nu mai face asa urat, insa cand e nervos plange, si ma strange cu mainile ca sa isi exprime furia fata de mine, sau fata de ceva ce nu ii convine.

Furia poate aparea din varii motive. De la jucarie pe care parintele nu i-a luat-o, de la o bomboana pe care acesta nu a vrut i-o dea inainte de masa, de la oboseala, de la foame.

De cele mai multe ori ce auzi in jurul tau in aceste momente? Ca este un copil razgaiat, ca nu i-ai dat corect educatia, ca nu a fost frumos invatat. De cele mai multe ori parintele este cel vinovat, chiar daca tu pana la urma ai incercat sa faci cum ai stiut mai bine, dar nu ai avut poate cele mai bune tool-uri la dispozitie. Poate ca in casa locuieste o bunica/bunic si a facut altfel decat tine, poate ca a stat cu o bona cat timp ai fost tu plecata la servici si a avut alt stil, sau poate ca al tau e mai incapatanat. Eu nu am pretins si nici nu voi predinte niciodata ca al meu e super bun, super cuminte, super in orice. Nici nu as vrea asta neaparat, pentru ca pana la urma copii linistiti au ceva, e ceva in neregula cu ei. Un copil trebuie sa faca si copii, ca de aceea e copil. Un copil nu trebuie sa stea locului non stop, potolit, unde il pune mama mereu si sa nu cracneasca ca nu ne deranjeze. Un copil e copil! Si a fi copil inseamna de la sine ca poti face nazbatii, ca poti alerga, ca poti tipa, ca poti rade usor si des, ca pot fi nazdravan. Dar, da, cu o limita. Cu o anumita doza, pentru a nu depasi bunul simt. Pana la urma pentru reguli, pentru a sta linistit in banca sa, va avea multi ani inainte.

Pentru cei mici e bine sa existe reguli, dar asta nu inseamna ca trebuie sa le furam copilaria! Copilaria exista o singura data in viata, si aceasta nu se mai intoarce. Pentru ca fiecare etapa a vietii are rostul sau.

Regulile sunt necesare sau nu?

Da, regulile sunt bune. Regulile trebuie instalate inca de la nastere pentru bebelusi. Initial, regulile se pot traduce ca niste mici rutine: baita de seara se face aproximativ la aceiasi ora, dupa baita urmeaza masajul si gimnastica nou nascutului, un cantec de somn usor etc. Ulterior, regulile chiar devin reguli pe care parintele daca doreste sa devina o obisnuita trebuie sa si le respecte: masa se ia doar in bucatarie, masa se ia doar  in scaunul de masa, masa nu se *serveste* cu desene, telefon, tableta, dulce nu mancam niciodata inainte de masa. Si lista cu siguranta poate continua. Unele sunt de bun simt, dar tot reguli sunt pentru copii. Unele sunt necesare, altele poate ca nu. Pana la urma fiecare isi poate gestiona cresterea copilului, poate sa stabileasca unde exista sau nu o regula pe care cel mic trebuie sa o respecte.

Eu le-am incercat pe toate, insa va spun sincer ca in unele momente a trebuit sa cedez. De ce? pentru ca nu mergea. Nu am vrut sa ii dau copilului sa manance in casa, in fata la desene animate. Nu am cedat, si nici el. Nu a vrut sa manance ce i se pregatise, asa ca am vrut sa ii dau o lectie si nu a mancat nimic in ziua respectiva. SI ce se intamplat? Seara, pana la urma i-am dat sa manance, si de foame a rupt. A mancat pe nerasuflate, a mancat mult, a mancat cu pofta, iar ulterior a reusit sa dea afara tot ce mancase pe ziua respectiva. Iar a doua zi a trebuit sa *traga* ca sa isi revina dupa noaptea in care nu s-a simtit bine. Si ce am rezolvat prin asta? Nimic.

Nu am mai repetat a doua oara aceiasi experienta. I-am dat sa manance si in casa, si la bucatarie. Cu desene, sau nu. Pictand, sau jucandu-se. Scopul meu ulterior devenise clar: copilul sa manance ceva, sa nu stea toata ziua nemancat. Si daca nu ii face placere un anumit tip de mancare pregatita, atunci e ok. Ii prezint ce mai este prin frigider, sau ce pot face rapid, si il las pe el sa aleaga. Mi s-a parut mai bine asa, poate mai usor pentru noi ati spune.

Cu Cezar a fost un alt gen de chin. Cezar datorita apraxiei oculomotorie nu a reusit sa manance mai nimic pana pe la un an si patru luni. Diversificarea a fost un chin. Nu manca mai nimic. Nu a vrut sucuri cu biberonul, nu vroia nimic decat daca simtea gustul intens de spanac, si binenteles totul blenduit la maxim. Am incercat tot ce am stiut, dar nu a mers ca diversificarea oferita de pediatru. Am renuntat la tot ce stiam, si am asteptat sa il ajute masajul facial facut prin terapia voitja. Deabea atunci Cezar a inceput sa incerce. Si va spun un secret: cred ca a devenit curios deabea dupa ce a constientizat ca si David mananca ceva, bucati, si mereu altceva. Mereu ceva sa guste din ce avea el in farfurie, si refuza vehement ce ii dadeam lui.

Lui Cezar i-am dat sa manance in parc cu ochii la locul de joaca al copiilor sau la vreun catelus, i-am dat sa manance la mare tinandu-ma non stop dupa el vreo ora pana simteam ca nu mai vrea, l-am lasat sa se joace si in timpul acesta ii mai bagam cate o lingurita sau o bucatica in gura. SI da, au fost dese momentele acestea. A avut o perioada in care manca doar daca ii punem cantecele pe telefon, sau cateva filmari cu el si fratele sau. Recent, a mancat doar daca era langa butoiul de varza si dadea painica sa manance la porumbeii care veneau pe balcon.

Pe de alta parte, David a invatat regula de a sta la masa sa manance la gradinita. Acolo nu cracneste si stie foarte clar ce inseamna fiecare activitate si cum se desfasoara. Acolo se mananca la masa, la o ora clar stabilita, toti copii facand la fel. Acasa insa, nu isi mai doreste regulile de la gradinita si simte nevoie de libertate. Acasa face cam tot ce se abtine la gradinita, spunand clar :*Mami, tu nu esti Gina!* (Gina fiind educatoarea,, si Gina fiind persoana fata de care simte ca trebuie sa asculte)

Deci, vedeti voi…regulile mele de a manca cu totii la masa, in bucatarie, fiecare pe scaunul sau, erau bune. Dar asta nu inseamna ca mereu le pot aplica. Noi avem datoria de a le insufla, de a incerca, de a-i face sa inteleaga. Insa nu mereu ne iese, sa fim sinceri.

Ce putem face ca sa diminuam tantrumurile la copii?

Nu stiu exact, si parca sunt obosita sa caut raspunsul la intrebarea aceasta. O varianta ar fi sa le repetam la nesfarsit acelasi lucru: nu este voie sa ….si nu ai voie pentru ca… Dar asta inseamna chiar pana la nesfarsit, pentru ca va fi zi de zi, mult timp. Daca nu vrea sa inteleaga un anumit aspect, nu il va intelege usor.

O alta varianta ar fi sa ii luam ceva ce ii place mult: accesul la desene animate, accesul la elefon sau tableta, o jucarie preferata, bicicleta sau trotineta de exemplu.

Alta varianta ar fi pedepsele , unele din ele chiar fizice: datul unei palme la fund, pus la colt, nemaivorbit cu el.

Cate familii, atatea reguli. Atatea incercari de a avea un copil ascultator. Si nu doar eu mi-am iesit din fire. Vad des in jurul meu parinti care se enerveaza, tipa la copii, ameninta cu baiata, le iau jucariile. Rezultatul e un copil nefericit. Un copil care nu uita, un copil care in sufletul sau, daca poate e si mai timid in fond, va tine minte toate aceste lucruri. Cumva i se vor intipari in minte chiar daca sunt la o varsta frageda. Unii vor proceda si ei la fel cu copii lor, altii isi vor aminti si vor incerca sa le dea pedepse la randul lor copiilor lor.

La mine nu a mers nimic. De obicei, singurul lucru care are efect il reprezinta o motivatie a sa sa faca ceva: isi doreste o anumita jucarie si daca are promisiunea ca o va primi in ziua respectiva sau a doua zi, se comporta frumos; daca isi doreste sa mearga la ferma animalelor, sau daca i-ai promis ca o sa il duci la o petrecere sau un loc de joaca pentru copii, iar este un stimulent bun. Dar acestea sunt doar pe termen scurt, si nu rezolva problema pe termen lung.

Asa ca, eu pana la urma incerc tot ce pot: ii ofer de multe ori ce isi doreste, atata timp cat nu este zilnic, cat este de bun simt; incerc sa il fac cat mai des sa nu planga, incerc sa il fac cat mai des constient de eforturile pe care parintii le fac pentru el, incerc sa il fac sa inteleaga de ce ii cer multe lucruri ( ca de exemplu de ce trebuie sa se culce mai devreme seara, de ce trebuie sa se spele pe dinti, de ce trebuie sa aiba mainile curate etc), incerc sa ii insuflu ideea de a-si proteja fratele mai mic. Uneori merge, alteori nu. Uneori ii inchid desenele si ii iau telefonul, o zi , o saptamana. Alteori nu il duc la vreun loc de joaca, gen o luna – trei, in functie de ce prostie a mai facut.

Insa sincer nu stiu cat de mult ii pasa de toate acestea. Pana la urma am observat o chestie. Lucrurile materiale pot lipsi, si prostii poate face in continuare. Nu mi se pare ca asta a reprezentat un mare impediment pentru el: adica fapta ca i s-a luat ceva. Am observat insa ca este cuminte,si uneori extrem de cuminte cand ii dedici lui tot timpul tau. David de exemplu este cuminte cand stam doar noi doi si desenam, coloram, facem activitati din carticele, ne jucam cu jocurile noastre, ne prostim cu jocurile inventate de el. Atunci cand oferim timpul nostru, atunci cand el se simte important si simte ca faci totul cu el si pentru el, David este schimbat. Nu mai este nevoie sa il rogi de 10 ori sa faca ceva anumem intelege si uneori chiar anticipeaza cu idei bune o actiune care urmeaza. Ce vreau sa spun cu asta este faptul ca ei clar au nevoie de noi. Si cred ca toti copii sunt buni, numai ca au nevoie de lucrurie diferite ca sa se simta in siguranta, ca sa se simta iubiti si sa fie ascultatori.

Cezar e inca micut, deabea face peste o saptamana doi anisori. El este un copil ascultator, si chiar cuminte. Are foarte putine momente in care sa isi exprime starea de nemultumire, cum ar fi cand ii e foame sau somn, cand nu vrea sa fie imbracat , cand noi plecam din casa si el ramane in urma. Insa de cele mai multe ori protestele sunt scurte si usoare.

Insa se pare ca perioada de tantrumuri a inceput sa vina si pentru el. Azi m-a surprins neplacut intr-o incercare de a se acomoda la gradinita. El care era super super cuminte a muscat o fetita de mana pana i-a dat sangele. De ce? Simplu: nu a vrut sa imparta cu ea o jucarie. A fost cu zi cu tipete, plansete, si la gradi si acasa, toate datorate faptului ca fie isi dorea ceva si nu i-am indeplinit dorinta, fie nu a putut sa se inteleaga cu copii de varsta lui. Poate ca era prima zi, poate ca era obosit, insa e clar ca si perioada de tantrumuri ale lui Cezar e pe cale sa inceapa.

Ce facem atunci cand ceilalti se uita urat la noi?

Uite asta mie mi se pare o intrebare interesanta. Cum faci tu ca mama, cand al mic al tau incepe pe strada, sau mai rau, intr-un mijloc de transport in comun, sa tipe ca vrea nu stiu ce. Simti ca te faci mica, mica si parca ai vrea sa te inghita o gaura neagra nu? Nu zice ca nu e asa, pentru ca sigur ai mintii!

Primul lucru pe care il fac atunci cand mi se intampla asa ceva este sa il rog sa nu mai tipe, sa se linisteasca ca sa putem vorbi. Practic incerc sa il linistesc, sa vad de ce face acel lucru si sa incerc sa discut cu el. In primul rand vreau sa inteleg ce i se intampla, de ce reactioneaza prin urlete si tipete intr-un anumit moment. In al doilea rand, dupa ce vad cam care e treaba, incerc sa vad daca ii pot rezolva problema. Uneori se poate, alteori nu. Uneori vreau, alteori nu. E clar ca sunt multe momente in care un copil poate sa tipe si nu neaparat sa aiba un motiv: poate ii e foame, poate e obosit, poate isi doreste jucaria X, poate ca tu ai un mar pentru unul din copii si pentru celalalt nu, poate doar ca a rasfatat si asa a invatat el ca merge treaba. Clar nu poate fi mereu perfect, clar nu sunt pregatiti inca de mici sa se exprime ca si noi adultii, si uneori limitele sunt cam depasite.

E greu cand ceilalti te blameaza, cand se uita urat la tine. Inainte cam sufeream pentru treaba asta, si deja simteam un nod in piept pana ma indepartam de ei. Simteam ca trebuie sa ii fac 10 minute morala, dar cu toate astea la el efectul nu se simtea, si uneori nu ma puteam face inteleasa. Uneori, unde sa mai pun la socoteala si faptul ca imi mai auzeam ceva de genul *ma cicalesti cam mult, mi-ai zis de atatatea ori, m-am saturat!*. Ce fac acum? pai nu mare lucru: incerc sa ii explic frumos ca trebuie sa inceteze, sa se potoleasca, incerc sa ii vorbesc cu calm cand se poate si incercam impreuna sa gasim o solutie la marea lui nemultumire. Pana la urma fiecare dintre noi isi cunoaste propriul copil si prin experimentare va vedea ce merge si ce nu merge mai bine la fiecare in parte.

Deci nu am o mega reteta sa va dau, nu am nspemii de sfaturi ca profesionistii, dar pot sa va spun ca lucrez zi de zi la capitolul rabdare, atat a mea, cat si a lor. Si impreuna probabil ca vom izbandi. Numai ca este important sa fim prieteni pe parcursul vietii, nu adversari, si nu doar mama – copil, mama care are reguli si copilul  care trebuie sa asculte. Asa vom avea adolescenti care se vor feri de noi, care nu ne vor impartasi lucrurile prin care trec, si poate nu vor avea incredere in noi pentru ca noi am fost mereu aceia care *doar au stiut ce e mai bine pentru ei, si nu i-am lasat sa se exprime, sa isi spuna dorintele, emotiile, si sa fie copii*.

Incercati sa fiti buni pentru copii vostrii, sa fiti implicati in relatia cu copii vostrii dupa ce ajungeti seara dupa servici acasa; incercati sa le dati timp, timpul vostru si eu cred ca ei vor fi fericiti si impliniti. Odata ce ati ajuns acasa, problemele de la servici ar trebui sa ramana pe pres. Copii sunt copii. Familia e familie. Timpul e pretios, e scurt, si nu se mai intoarce. Iar bunatatea este rasplatita cu bunatate!

Cu drag,

Cristina