Uau…asta e un subiect tare greu dragile mele mamici, sau viitoare mamici. De ce spun asta? Pentru ca fiecare dintre noi trece prin tot felul de etape ale vietii in general, si are asteptarile sale de la o familie sau de la viata de mamica. Cu totii suntem diferiti, si asta nu e un lucru rau, insa este destul de dificil sa spunem ca toti avem aceleasi sentimente, trairi, dorinte. Si totul parca se complica atunci cand apare un copil sau mai multi.

Cand eram mica mereu mi-am dorit sa am o familie, si mereu mi-am imaginat ca familia mea va consta intr-un sot si un copil. Imi doream o fetita pe care sa o pot imbraca cu rochite care mai de care, sa ii prind parul in codite cu fundite asa cum facea si mama mea cu mine.

Apoi, am crescut si nu mai eram asa dornica sa fac copii. M-am casatorit, si imi tot spuneam de zor sa mai astept un an – doi, sa mai copilaresc, sa mai vizitez cateva tari straine, sa incerc sa obtin un job mai bun la locul de munca. Dar, jobul in marea corporate unde lucram nu venea, de vizitat am vizitat, dar doar cateva tari europene deoarece nici jobul nu era cel mult vizat, asa incat nici banii nu erau cei asteptati, iar timpul trecea peste mine.

Din spate am tot auzit cativa ani dupa ce m-am casatorit: *cand faceti si voi un copil?*. Intrebarea asta mi-a tot rasunat prin cap. Iar dupa ce am facut primul copil a venit si a doua intrebare : *cand il faceti si pe al doilea, sa nu fie singur?*

Sunt convinsa ca va sunt intrebari cunoscute. De cand le-am tot primit si eu, am evitat sa intreb si eu la randul meu pe altii acelasi lucru. Daca mie mi se parea stanjenitor, atunci cu siguranta si ceilalti care urmau sa fie intrebati s-ar fi simtit la fel. Mai ales ca  intrebarile de acest gen le primesti de la toata lumea: parinti, bunici, rude, colegi, prieteni. E  un cerc super larg de unde poti sa devii incet incet frustrata in timp. Important este sa nu te agiti si sa eviti cat mai tacticos acest gen de intrebari. Raspunsul? Fiecare stie ce vrea sau nu sa raspunda, nu sunt eu in tema sa va dau aceste indicatii.

Dar ceva s-a intamplat  in viata mea si mi-a schimbat pentru prima data parerea despre momentul in care eram pregatita si imi doream sa devin mama. Era imediat dupa revelion, cand am mers la munte cu sotul meu si acesta si-a rupt mana, intr-un mod iremediabil. Atat de rau incat a trebuit sa se opereze, sa isi puna o placa de titan cu suruburi si sa aiba o lunga recuperare. Atunci mi-am dat seama ca astept degeaba. Viata iti poate rezerva vrute si nevrute, se poate termina cand te astepti mai putin, si poate sa iti rapeasca omul de langa tine instant. Si atunci de ce mai asteptam? Ce tot vroiam sa mi se intample? Mai multi bani? O cariera stralucita intr-o multinationala? Poate ca altul fusese planul de sus, iar eu a trebuit sa casc mai bine ochii ca sa imi dau seama.

Nu am stat pe ganduri, mi-am facut analizele si am trecut la actiune. Si se pare ca eram pregatita pentru a aduce pe lume un copil. Chiar in luna in care am realizat lucrurile de mai sus am ramas insarcinata. Am fost speriata, apoi incantata de noua postura pe care mi-a oferit-o viata, nestiind exact ce ma va astepta. Am fost speriata de nastere, am fost speriata de faptul ca nu ma vedeam suficient de matura pentru a-l creste pe cel mic, eu insumi considerandu-ma inca un copil, desi aveam 30 de ani. Apoi m-am bucurat tare mult de atentia care mi-a fost acordata de catre toata lumea pe parcursul sarcinii, emotionata cand mi-am tinut prima data copilul in brate, si din nou speriata cand l-am adus in prima zi acasa. A fost o noapte extrem de dificila, in care bebe a plans foarte mult, iar eu nu stiam ce sa ii fac ca sa il pot linisti. Probabil ca si el a simtit teama si nelinistea mea si s-a manifestat intocmai.

Usor, usor, temerile mele nu au mai avut o asa mare baza si da, trebuie sa recunosc, am avut avutul mamei mele. Ajutorul nepretuit, continuu, zilnilc, al unei bunici iubitoare. Noptile pareau interminabile, ziua trecea rapid, odihna era rara si pretioasa. Nu puteam sa dorm ziua, desi aveam suficient timp, pentru ca imi placea la nebunie sa ma uit la bebe cum doarme ca un inger, linistit, langa mine. Mi-am tinut ambii copii aproape cat au fost foarte mici pentru ca am simtit ca au nevoie de caldura mea, pentru ca am simtit ca le trebuie iubire si apropriere. Am auzit si eu tot felul de lucruri: * sa nu dormi cu bebelusul in pat cu tine pentru ca se invata*, * sa nu il tii in brate pentru ca se invata*. Nu stiu cat de adevarate sau false sunt, dar un lucru e cert, Cel mare este mamos la 4 ani, dar nu intr-un mod excesiv, si deja pe la un an si jumatate nu mai stea in brate nici chip. De dormit singur singurel in patul sau a inceput pe la doi ani jumate, iar pana atunci isi folosea patutul de bebelus doar noaptea.  Nici Cezar care abea a trecut de un an nu mi se pare ca imi pune mari probleme cu tinutul in brate sau cu dormitorul noaptea in patutul lui, asa incat nu cred ca am luat o decizie gresita atunci cand i-am tinut la pieptul meu cand au fost micuti, sau ca am dormit la pranz cu ei in patul matrimonial. Timpul nu se intoarce, iar de momentele acelea pretioase ne vom aminti tot restul vietii.

Timpul a trecut, si mi-am dorit sa devim mama a doua oara. Eram indecisa totusi, datorita greutatilor vietii, insa din nou viata mi-a aratat ca numai cel de sus stie ce planuri are pentru fiecare. Cezar a venit intr-un moment in care nu stiam exact pe ce drum vom merge mai departe, iar faptul ca sufera de apraxie oculomotorie si am fost nevoita sa lupt pentru el ca se faca bine mi-a dat un nou curaj, o noua perspectiva de viata si un nou suflu.

Viata de mama nu este usoara, recunosc. Iar eu am ajutor constant. Asa incat nu pot spune ca ma plang foarte tare. Insa nu este cu siguranta usor. Trebuie sa strangi mereu hainele aruncate pe ici colo, jucariile lasate in toate colturile casei, sa il duci pe unul la gradinita, pe altul in parc ( sau le kineto in cazul nostru), sa faci de mancare, sa te ocupi de treburile casei, sa te joci cu fiecare in parte potrivit varstei, si la final sa mai ai si grija de tine. La finalul zilei pot spune ca mai mereu cad lata, iar David reuseste aproape de fiecare data sa ma adoarma el pe mine, in loc sa il adorm eu pe el!

Depresie postnatala sau doar o schimbare a perceptiei vietii?

Cand eram insarcinata am tot citit tot felul de articole. Multe spuneau ca tinerele mamici trebuie sa aiba grija in perioada imediat urmatoare pentru ca s-ar putea sa sufere de depresie postnatala. Sunt cazuri si cazuri, si depinde foarte mult cum privesti viata de dupa nastere si de ce ajutor vei beneficia din partea celor din jur. Depinde foarte mult de cat de implicat va fi taticul in aceasta poveste sau bunicii celui mic de exemplu.

Trebuie sa recunosc ca m-am simtit norocoasa. Mi-am dorit sa am macar un copil. Mi-a placut sa il scot pe David in fiecare zi la plimbare, uneori faceam kilometrii intregi la pas cu caruciorul. Mi-a placut sa merg la cumparaturi de hainute, mi-a placut sa ma joc cu jucariile de care eu nu am avut parte cand am fost mica, m-am bucurat la fiecare pas inainte pe care l-au facut fiecare in parte.

Am auzit pe atatea forumuri pe care sunt inregistrata frustari adunate in luni de zile; mamici care nu au sprijin sau care si-au pierdut libertatea de dinainte de a naste.

Depresia postnatala chiar exista. Te simti mereu obosita si fara chef de viata. Iti doresti viata de dinainte de a fi mamica. Simti ca nu faci ceea ce trebuie, ca nu iti cresti copilul cum trebuie. Te simti mereu nervoasa, nu mai ai nici un interes pentru partenerul de viata. Da, cred ca toate astea ni se intampla tuturor, cel putin pentru o perioada scurta de timp dupa nastere. Depinde de noi si de partenerul nostru de viata cum trecem peste aceasta etapa. Unele femei trec mai usor, altele mai greu si au nevoie de ajutor in acest sens. Oricum ar fi , nu asteptati mult timp pana sa actionati in acest sens, pentru ca fiecare luna ce trece este in detrimentrul sanatatii voastre si a fericirii copilului vostru.

Este adevarat! Mama isi pierde libertatea dupa ce naste. Timpul nu mai este doar al ei. Totul se invarteste in jurul copilului, este devenind piesa centrala a familiei. Nu poti sa mergi la un restaurant fara sa te gandesti la cat de frig sau cald va fi acolo, si oricum a fi nu poti sta mult pentru ca trebuie sa ii dai sa manance, sa il schimbi, etc etc.; nu mai ai serile libere sa zici ca mergi cu prietenele la mall sau la cinema, sau la un pahar de vin. Totul, dar absolut totul se va face in functie de programul copilului. Insa sa va spun ceva: perioada asta nu dureaza la nesfarsit! Trebuie doar sa aveti rabdare, pentru ca viata nu va fi atat de neagra mereu.

Cand copilul este mic, dragi mamici, puteti sa va faceti un program al vostru cat este frumos afara si scoateti copilul de plimbare. Puteti sa luati frumos caruciorul si o cana termorezistenta de cafea si sa va petreceti timpul in parc citind; puteti merge chiar si la mall daca este relativ usor sa ajungeti acolo cu caruciorul pentru a va uita dupa diverse produse (daca bebe este un picut mai mare si totusi are vaccinurile facute, zic eu); puteti sa mai iesiti la o terasa/cafea cu o prietena cat el doarme sau insa sta in carucior.

Ziua il puteti lua cu voi in scoica sau in scamunul de masa la bucatarie, puteti sa beai cafeaua impreuna, puteti sa mancati si sa incercati sa intretineti o conversatie cu acesta. Stiti cum se spune, nu? Cu cat vorbiti mai mult cu copilul, acesta va vorbi mai rapid.

Eu am incercat sa ii implic in activitatea mea zilnica cat mai mult pe copii. Fac prajituri cu ei la bucatarie, strang rufele si ii las pe jos sa se joace, Si cand e ceva mai dificil de facut, iar copii nu stau locului renunt si fac alta data. Nu mai ma stresez deloc cu curatenia. Dau doar cu aspiratorul zilnic, si strang seara jucariile lasate alandala pe jos, insa in rest fac cand am timp. Este mult mai important sa stau cu copii, sa nu simta nevoia de tableta/telefon sau alt tip de distractie virtuala, decat sa fie totul ordonat in casa.

Sa va mai spun un secret: o casa cu copii cuminti si super linistiti este o casa de copii cu ceva probleme de sanatate. David a fost inca de mic un nazdravan. Si-a rupt o mana, s-a oparit pe alta. Alerga mereu prin casa pana la 11 noaptea, tipa, urla. Imi dorisem cand am fost insarcinata cu Cezar sa am parte de un copil linistit, sa stea locului, ca deja va spun sincer imi ajunsese un nazdravan. Dar uite, ca am avut parte si de asta. Cezar are o intarziere de dezvoltare neurologica , si de fapt globala, de circa 3 luni de zile. Iar in momentul in care ne-am dat seama de acest lucru, dupa ce am trecut de faza negarii si  de faza caderii in gol, mi-am dorit din tot sufletul ca Cezar sa fie la fel de nazbatios ca si David. Am vrut sa alerge prin casa, sa tipe de bucurie, sa umble prin toate cotloanele, sa invetigheze tot ce se poate, chiar daca asta insemna mai multa munca pentru mine. Un copil care nu are stare e un copil sanatos! Si daca aveti copii sanatosi, credeti-ma ca sunteti ca sunteti norocoase.

Asa ca nu vreau sa mai aud ca totul e negru, ca , copii vostrii sunt rai si neascultatori. Mai bine asa decat sa va rugati de ei sa faca lucrurile normale pe care copii trebuie sa le faca. Parintii cu copii speciali v-ar trage de maneca daca v-ar auzi. Nu e dracul asa de negru. Totul tine de noi si de cum reusim sa gestionam relatia cu copii nostrii. Si spun asta din propria experienta!

Pana cand David a facut trei ani nu i-a dat niciodata na-na la fund, oricat de suparata am fost pe el. Insa dupa ce am nascut a doua oara, lucrurile s-au mai schimbat. Iar el, vazand ca pierde din teritoriu, a inceput sa fie mai frustrat, mai plangacios, mai dornit de afectiune. Am avut inspiratia de a schimba tactica spun eu, la timp, iar rezultatele s-au vazut relativ rapid.

Toti copii isi doresc sa fie iubiti de parintii lor. Toti copii isi doresc sa fie piesa centrala a familiei. Toti copii isi doresc sa se joace cu parintii lor, in detrimentrul jocurilor virtuale, insa poate nu toti reusesc sa o spuna astfel incat sa intelegeti. Si stiu, de multe ori spunem ca ii lasam doar jumate de ora ca sa facem de mancare, sau sa ne odihnim un pic, insa incet incet cadem intr-un cerc vicios de unde e dificil sa iesim.

5 Sfaturi pentru a trece peste depresia postnatala

Mamici, o sa auziti poate de la unele persoane ca *daca nu ai copii, nu ai de ce sa mai traiesti*. Personal, nu cred ca este asa. Viata este frumoasa si daca nu reusesti sa ai copii, si merita traita. Insa da, intradevar un copil te implineste si iti ofera o alta perspectiva, cat si sansa de a incerca alte sentimente. E frumos sa te stranga un pui de om in brate si sa iti spuna sincer ca te iubeste. Copii sunt cei mai sinceri, stiti nu?

Iata ce va sfatuiesc eu ca sa reusiti sa treceti mai usor peste perioada postnatala, ceea ce a mers la mine:

• dormiti cat se poate de mult alaturi de copil ziua pentru a va simti cat mai odihnite;
• faceti-va timp si pentru voi macar 2-3 ore pe saptamana pentru a va plimba, a bea o cafea singura, a va face unghiile. Nu trebuie neaparat sa mergeti la saloane de infrumusetare si sa cheltuiti bani. Puteti sa va ingrijiti si acasa tenul, parul sau unghiile avand un ritual al dvs. Puteti sa mergeti in parc si sa cititi o revista, un ziar, cateva pagini dintr-o carte preferata. Puteti sa mergeti prin magazine, si doar ca sa va uitati la ceva ce va face placere, nu neaparat sa cumparati ceva.  Este extrem de important sa va simtiti bine cu voi insiva pentru a va mari starea de bine.
• cereti ajutor chiar daca acesta este minim. Tati poate sa ii faca baita celui mic si poate sa stea cateva ore seara cu el, dupa ce vine de la servici. Bunicii v-ar putea ajuta ocazional cu copilul astfel incat fie sa va relaxati, fie sa faceti ceva treburi prin casa;
• vorbiti cu partenerul de viata cinstit si fara timiditate; lipsa de comunicare este cea care o sa va faca sa deveniti prea frustrate si care ar putea sa va afecteze casnicia si viata;
• bucurati-va de fiecare clipa, fiecare reusita a copilului vostru. El traieste datorita voua. El absoarbe in primii ani de viata ca un burete tot ce vede in casa si simte iubirea cu care il inconjurati. Fiti bune si intelegatoare, iar totul se va intoarce la voi inzecit.

Va doresc sa luati cele mai bune decizii pentru voi si pentru familia voastra!